Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

O SĂ MAI ÎNCERC ȘI MÂINE

De 30 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pe o pătură întinsă pe jos dormeau doi oameni. Față în față. Peste ei, o altă pătură. Nu sunt sigură de culori, oricum, spălăcite. Nu i-am privit. Am tras cu ochiul. Mi s-a părut indecent, chiar dacă se odihneau pe malul Begăi, să le agresez vulnerabilitatea. Am schițat un zâmbet. Soarele deja le încălzea trupurile amorțite și înghețate de la pământul cu reprezentare de pat.

În plimbările mele pe malul Begăi mă intersectez adesea cu oameni. Îi numesc oameni pentru că aparținem aceleiași specii. Nu pot să-i numesc indivizi. Nu am habar de caracterul sau nașterea lor, de parcursul lor în viață.
Aproape că mă feresc să numesc viață supraviețuirea lor.

Cu ce sunt diferiți acei oameni de orice viețuitoare de pe malul Begăi? I-am compătimit. Mi-am exersat mila, apoi am ajuns la mașină. Am deschis. Am urcat. Bordul s-a aprins. Ce bord frumos! A exclamat mama mea împuținată la trup în timp ce o duceam la doctor să-și ia trimitere pentru specialiști.

M-am cufundat în lectura lui Schopenhauer. Nu m-am mai gândit la oamenii de pe malul Begăi până nu am deschis laptopul. I-am folosit ca introducere. Mintea mi se golește instant când mă așez la scris. Mă ascund. Joc de-a v-ați ascunselea cu mine. Mă caut.

Stau în fața ecranului. Tastez și șterg de câteva ori. De multe ori. Nu mă pot aduna. Textul de azi are utilitatea unui exercițiu. Valoare estetică nulă.

Copiii, cea mare și cel mic, îmi ocupă inima. Mă strâng îngrijorarea și tristețea. Mă învinovățesc că mă bucur dimineața când amândoi merg la școală. Abia îi aștept să revină acasă. Cel mic a început să-și rupă pielița de pe degetul mare. Emoțiile lui mă derutează. Ce se întâmplă în mica lui societate la grădi de vine cu buricul degetului sângerând?! O să mă străduiesc să nu mai fac, mama, promit, pune-mi cremă. Îi pun cremă. Îl sărut. Dar emoțiile sunt emoții. Cea mare răspunde în dodii, dar zice că nimic nu-i tulbură dispoziția.

Sufletele copiilor îmi demonstrează că n-am suficientă iubire în mine pentru scris. Pe ei îi iubesc mai mult. Tristețea lor mă disperă. Lipsa inspirației mă frustrează, dar nu mă lasă fără respirație. Mi-aș dori să iubesc scrisul cum îi iubesc pe ei: cu entuziasm, cu pasiune, cu sacrificiu.

Dacă aș fi iubit cuvintele cu ardoare, ce poveste aș fi scos de la pătura cu cei doi oameni dormind pe malul Begăi!

O să mai încerc mâine.

Foto: Flavius Neamciuc

CE VREAU DE LA IUBIRE

De 29 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La Londra, într-un anticariat pe lângă British Museum, am zărit în fereastră o ediție princeps a volumului Ariel de Sylvia Plath.
600 de lire.
La Londra, într-un anticariat oarecare, am zărit în fereastră a doua ediție Ariel de Sylvia Plath.
300 de lire.
N-am atins nici una.
Primul anticariat a fost închis.
Cel de-al doilea anticariat a fost deschis, dar cu cartea în folie și cu o vânzătoare evident iritată de întrebarea mea legată de volumul din geam.
La Londra, într-o bezmetică librărie din Hampstead Village, am răsfoit un volum gros cu opera și viața Sylviei Plath.
49 de lire.

Am plecat din librărie cu un volum de poezie Love poems, o selecție de Peter Washington.
12 lire.
În prefață, Peter Washington își justifică alegerile și notează că fiecare poezie trebuie să contribuie cu ceva distinctiv la înțelegerea iubirii.
Din Sylvia Plath, poezia The Rival îndeplinește condițiile.
If the moon smiled, she would resemble you.
You leave the same impression
Of something beautiful, but annihilating.

Citesc Jurnalul Anaisei Nin și răsfoiesc Love poems. Ochiul privește. Urechea aude. Trupul simte. Văd. Aud. Simt.

Când am primit pe Whatsapp o poză cu un aparat de detergent de la Făt Frumos, am reacționat. Ceva vulgar a ajuns la destinatar. O femeie a cavernei refractară.

Bine, bine, dar ce vrei?
Un falus.
Sculat.

Foto: Bogdan Mosorescu

BILEȚEL VERDE PENTRU VIAȚA DE TOATE ZILELE

De 28 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sâmbătă am participat la o conferință TED, prima de acest fel pentru mine. N-aș fi ratat subiectul, AI-ul și umanitatea. Nici o boală, nici o moarte nu s-au pus între mine și TED. Am savurat cu nesaț cele câteva ore. Înapoi spre casă, îmi imaginam AI-ul ca pe niște cărți deschise și ridicate. Toate bibliotecile lumii, în toate limbile pământului, ne vorbesc în prezent.

Informație pe o parte, ignoranță pe de altă parte, amândouă deosebit de periculoase pentru ființa umană. Nu este vorba despre ceea ce facem. Ignoranța ne-a ținut mult și bine în evul mediu. Este vorba despre cum facem. Cum facem față AI-ului?

Prin alegeri, ar răspunde un supraviețuitor al Holocaustului. Edith Eva Eger sigur ar răspunde asta, apoi ar face un șpagat.

Prin alegeri, aș răspunde și eu, o supraviețuitoare a provinciei românești, a ignoranței, a patriarhatului, a misoginismului, a tradiției, a zahărului, a școlii de stat.

Cum alegem? Alegându-ne pe noi ca subiect. Să începem să ne cunoaștem cu adevărat. Am tastat repede. Am tastat ușor. Greu de trecut la acțiune. Greu de înfăptuit.

Toți credem că ne cunoaștem. Cine ești tu? În fiecare dimineață de luni și de miercuri, la grădinița lui Mateiu vine doctorița. Ca să primească bilețel de intrare în sală. Înainte să pornească, vesel sau plângând,  spre clasă își rostește numele și prenumele.

Numele și prenumele ne dau impresia că ne cunoaștem. Numele cel puțin ne indică apartenența. Suntem al cuiva. Adunăm experiențe în contul numelui și prenumelui. Se întâmplă și trezirea, dar se întâmplă ca după o noapte de vise agitate. Nu deschidem larg ochii, ci îi deschidem puțin câte puțin. Ne ajută boala, catastrofele, pierderile sufletești. Ne ajută cărțile, arta, terapia. Ne ajută inteligența dacă ne-am născut cu ea, iar apoi am îngrijit-o.

Cum ne alegem ca subiect?
Privindu-ne.
În fiecare luni și miercuri, priviți-vă cinci minute în oglindă. Altfel nu intrați în viața de toate zilele.
Citind.
Cărți dintr-o bibliografie recomandată de filologi, de mine. Diploma mă recomandă. Am studiat patru ani literatură de calitate.
Admirând artă.
Tablouri, fotografii, instalații din galerii și muzee. La Timișoara avem META Spațiu, Kunsthalle Bega, Muzeul Baroc, ArtEncounters, plus galerii mici.
Învățând diferența dintre relaxare și contemplare.
Să savurezi o cafea, să sorbi un ceai, să torni un pahar de vin, să citești o carte în fața șemineului sau pe un fotoliu cu pătura pe picioare, să vizionezi un film. Asta e relaxare. Vă faceți viața suportabilă cu toate aceste activități.
Să stai singur cu gândurile tale fără cafea, ceai, vin, cărți, filme, telefon. Asta e contemplare. Vă transformați într-un subiect pur de cunoaștere.

Scriu aceste rânduri sub influența lui Schopenhauer , a cărui lectură o recomand. Am diplomă de filolog la UVT, Facultatea de Litere, secția română-franceză. Stau în pătrățica mea și știu ce vorbesc. Pentru asta am studiat, pentru asta m-am pregătit în școală și după școală. Să vă spun să citiți și ce anume să citiți.

Informația care ne bombardează nu e diferită de ignoranța evului mediu. Creierul trebuie să fie stimulat. Azi, mâine, nedeterminat.

Pe datorie, cititorii blogului primesc bilețel verde.

Start la autocunoaștere.

Foto: Bogdan Mosorescu

AM FOST ACASĂ. DIN NOU.

De 23 sept., 2026 0 Poem în proză , , , , 0

Am fost la Londra. Din nou.
Soare. Vânt. Ploaie.
Muzee. Librării. Cafenele.

Am urcat și la Hampstead Heath.
M-am așezat pe jos. Moment în care am învățat-o pe Mara să întoarcă mereu haina pe dos. În felul acesta, când o îmbracă, nu pleacă cu pământul, paiele și gângăniile pe ea.

Mi-am odihnit des obrazul pe umărul Marei. De drag. De oboseală.

Am privit orașul și mi-am dorit cu ardoare să mă pierd în moment.

În loc de trăire, am glumit. Mereu glumesc.

Aproape la fel ca la Schela. Îți amintești, Mara, dealurile de la Schela? Cu Dunărea la picioare, cu cimbrișorul sub picioare, cu pădurea de tei?

Londra s-a suprapus cu Severinul.
Tamisa cu Dunărea.

Pe Mara am absorbit-o în mine. Ea și cu mine am fost una în urmă cu 17 ani.

Noi două, cap la cap, vorbă la vorbă, împărțind o jachetă albastră de fâș, ne-am făcut o poză.

Am șters 10. Am păstrat 2. Am publicat una pe Instagram.

Am fost la Londra. Din nou.
Am fost acasă. Din nou.

Simt.

EU MĂ INVESTIGHEZ PE MINE

De 22 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sunt sucită spre interior. Hotărâtă să descopăr ceva nou. Schopenhauer și Anais Nin mi-au tulburat existența concentrată pe dorințe.

Schopenhauer mă provoacă să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri. Să revin flămândă spre intuitiv. Săptămâna trecută, la Londra, la muzeul Tate, după ce am admirat lucrările lui Rothko, am rămas cu o oră liberă până la începerea turului expoziției Frida Kahlo. Ne-am îndreptat, Mara și cu mine, spre cafenea. Toate mesele cu vedere spre Tamisa erau ocupate. M-am așezat pe o băncuță în mijlocul cafenelei. Cu un ochi o urmăream pe Mara. Își comanda o cafea. Cu un ochi observam mesele ocupate. Două prietene sporovăiau, o mamă își alăpta pruncul, o tânără stătea pe telefon. Am avut noroc. Mama și pruncul au părăsit cafeneaua. M-am așezat la masă cu atitudinea învingătorului. Cucerisem un loc râvnit. De bucurie, mi-am comandat un cocktail mimosa la bar.
Am încercat să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri: parcul din față, copacii, clădirile, oamenii din jur. Să pipăi ideea, despre asta e vorba. Să alung enervantele și zgomotoasele gânduri despre cât de costisitoare este Londra. Dificil să transformi în esență ceva care topește conturile. Am sorbit din pahar. Mi-am scuturat pletele. Gesturi conștiente de a alunga preocupările mundane. Să accesez rolul de creatoare. Câtă creativitate mai port în mine? Dacă grijile, gospodăria și maternitatea nu au ucis tot. Mara a întrerupt introspecția, nerăbdarea ei de a ne îndrepta spre expoziție. I-am povestit din nou despre o întâmplare de acum 13 ani dintre mine și o prietenă. Aflate în cartierul evreiesc în Cracovia, la o terasă cu muzică live unde am ascultat prima dată în viața mea Hava Nagila, cu toți porii deschiși către acel moment prezent, prietena mea a cerut să revenim la hotel.
— Oamenii care strică dispoziția ar trebui biciuiți, Mara!

Reîntoarcerea spre interior i-o datorez lui Schopenhauer. Pe de altă parte, Anais Nin mi-a trezit corpul. Interesant că notează în jurnal că fute, este futută, că înghite sperma, dar când se referă la vulva ei o numește miere. Firește, i-am preluat întrebările și îndoielile în legătură cu capacitatea de creație, cu libertatea individuală, cu pasiunea. Oare eu m-am trezit cu adevărat intelectual și sexual? Și își mai are rost introspecția la cei 43 de ani ai mei?

Invadată de furnicături în minte și corp, îmi cer să mă detașez de întreaga mea viață. S-o observ. Să-mi ucid dorințele. Să-mi pândesc reacțiile.

De azi sunt pusă sub observație. Eu mă investighez pe mine.

UNEORI ÎMI SĂRUT UMĂRUL

De 14 sept., 2026 0 Poarta Riduri , , , , 0

Profesoara mea de franceză de la liceu, la finalul fiecărei ore, înainte să părăsească clasa, își scotea rujul și oglinda. Se ruja tacticos, iar eu mă uitam fascinată. Cel mai mult mă atrăgea decolteul. Trebuie să fi avut undeva în jur de 50 de ani, plus sau minus. Pielea smochinită îmi plăcea.

Azi mă uit în oglindă la propriul decolteu. O descopăr pe profesoara de franceză. Am ajuns să-mi cunosc corpul din relația cu femeile adulte din anii 90. Îngrijirea nu părea opțională. Femeile se îngrijeau indiferent de contextul politic și economic. După anul 2000, povestea a început să se schimbe.

În primul rând, am părăsit casa părintească. Am început să studiez la universitate, la Timișoara. Reprezentările de la Severin, cu bune și rele, și-au pierdut din intensitate. Mama își făcea singură manichiura în fiecare duminică. Nașa prefera bluzele de mătase. Profesoara de franceză se ruja înainte să se ridice de la catedră. În toți anii de facultate, mi-am contemplat sufletul și corpul. Nu m-au mai interesat reprezentările de la Severin, iar reprezentările de la Timișoara mă iritau.

M-am îndepărtat de tot ceea ce cunoșteam și m-am cufundat în idei: ideea de educație, de profesori, de societate. Uitându-mă în urmă, consider că acestei suspendări îi datorez felul în care gestionez azi relația cu îmbătrânirea. Îmbătrânesc, da. Mă uit la corpul meu și uneori nu-l recunosc, în mod special mâinile. Mă trezesc holbându-mă la mâini în timp ce conduc. Parcă privesc un corp străin. E un sentiment ciudat. Și aici mă opresc. Nu mă întristez. Nu sun să mă programez la proceduri de întinerire. Nu încă.

Uneori îmi mângâi obrazul cu dosul palmei. Alteori îmi sărut umărul.

Pentru corpul care îmbătrânește, sunt indiferente ridurile și moliciunea. E firesc, e gravitație. Acest fel de a se comporta ține de esență, de ideea de om. Operațiile și injecțiile țin de plăsmuiri care există numai pentru noi.

Cufundată în ideea de om, aleg să îmbătrânesc îngrijindu-mă și fără să mă ofensez pe ceva ce nu pot controla. Vă invit pe toate să practicați autocunoașterea ca eveniment principal al vieții.

Fiți sănătoase!
Bine cu voi.
Vesele.

Foto: Bogdan Mosorescu

ACEL CEVA CARE NE FACE SĂ VREM SĂ TRĂIM

De 12 sept., 2026 0 Poem în proză , , , , 0

Acel ceva din noi care ne face să vrem să trăim.
Are un nume. A fost intuit, numit, scris.
Acel ceva din noi care ne face să mergem înainte.
Celulă. Conatus. Forță.
Acel ceva pentru care mă ridic în fiecare dimineață din pat.
Mă dezvelesc. Așez picioarele pe parchet. Mă îndrept spre baie.
La bucătărie pornesc fierbătorul. Beau un pahar de apă caldă. Sorb ceaiul.
Acel ceva pentru care citesc și scriu, scriu și citesc.
Îmi pun ochelarii. Văd tot mai prost. Deschid o carte, deschid două.
Citesc un capitol. Termin un roman.
Acel ceva pentru care îmi fac promisiuni seara că o să încerc să fiu o mamă mai blândă.
Sărut capul copiilor, fruntea celei mari, obrazul celui mic.
Acel ceva care a început cu 3,8 miliarde de ani în urmă.
Primele celule.

Foto: Bogdan Mosorescu

ÎȘI SORBEA TATĂL DIN PRIVIRI

De 11 sept., 2026 0 Povestiri scurte , , , , 0

Mă așez mereu la masa de la fereastră. Cafeneaua e mică, o cuprinzi dintr-o privire. Ieri m-am întâlnit cu o veche colaboratoare, mama a patru copii, cel mic fiind coleg cu fiica mea. Cum masa era ocupată de un tătic și de fetița lui, m-am îndreptat spre colțul opus. Fetița, o creață dolofană, cu ochii mari și o mutriță serioasă, mi-a răspuns la limba scoasă. Vreo două minute am scos limba una la alta. Petronela, colaboratoarea mea, a întrerupt jocul. A intrat pe ușă zâmbitoare și m-a îmbrățișat strâns câteva secunde.

Mi-am tras scaunul de la masă, cu spatele la fetița creață. Petronela mi-a întins o plasă de hârtie cu creme și seruri. Familia ei se ocupă de o mică afacere cu produse cosmetice naturale. Le-am acceptat bucuroasă.

– Cum ești?

A tresărit. Nu se aștepta s-o întreb direct.

– De pe Facebook păreți zdraveni la cap.

A clipit și și-a împins ochelarii mai sus pe nas.

– Nu a văzut copiii de la Crăciun, iar la telefon nu-i caută. Săptămâna trecută, când a venit în oraș ca să semnăm actele de divorț, s-a certat cu cea mare.

– Îmi pare rău. I-am pus mâna pe braț și am strâns-o ușor.

– Mie îmi pare și mai rău. Am ignorat toate semnele de-a lungul anilor. Știi că sunt cu altcineva, așa-i?

Am sorbit o gură de cafea. Am tras cu sete din pai. O coajă rasă de portocală m-a înecat. Mi-au dat lacrimile de la tusea forțată. Petronela a continuat să povestească.

– Mă privește în ochi când facem dragoste. Soțul meu nu a făcut-o niciodată.

– Poate ții tu ochii închiși, am rostit bătându-mă în piept și ștergându-mi lacrimile.

Abia atunci m-a privit. Mi-a pus paharul cu apă în mână și a început să râdă. Petronela s-a despărțit de soțul ei acum doi ani. Separare eroică. Până în ultimul moment au ieșit în public ținându-se de mână. Își duceau copiii împreună la școală. Rareori mă intersectam doar cu ea sau doar cu el. La ședințele cu părinții participau tot împreună. Au făcut totul împreună până în ultima secundă. Portocala mi-a stat în gât și de la stupoare. Cum să renunți la copii dintr-o dată? Asta a fost următoarea mea întrebare.

– De ce a renunțat la copii? Ce vină au copiii? Băieții au vârsta la care se uită la el cu admirație și respect. Ce s-a întâmplat?

Nu mă așteptam la un răspuns pentru că-l știam. E sufocarea fiecăruia dintre noi în sânul familiei. Supunere. Limitare. Compromis. Plictiseală. Dar, când unul dintre noi evadează, majoritatea se ofensează. Îndrăzneala de a-ți recăpăta controlul asupra vieții ne înfricoșează. Când ne îndrăgostim, când facem copii, mergem cu valul. Devenim valul și ne spargem în divorț, sinucidere, perversiune, nebunie sau compromis.

Îmi pare nespus de rău de Petronela, dar îl înțeleg și pe fostul ei soț. Înțeleg ambele părți, dar refuz să-l scuz pentru că și-a părăsit copiii.

Mi-am sorbit cafeaua cu grijă. Să nu mai trag vreo coajă rasă de portocală. Am tras din pai gheața topită. O durere ascuțită de cap m-a făcut să-mi strâng mâinile cu putere.

Am căutat-o cu privirea pe fetița creață. Era în ușă cu tatăl ei. Îi fixa casca de bicicletă. Nu am scos limba la ea. Nu se uita la mine. Își sorbea tatăl din priviri.

Oare tatăl ei o s-o părăsească peste câțiva ani?

M-am întors spre Petronela.

– Povestește-mi, te rog, cum e sexul cu noul partener.

Foto: Bogdan Mosorescu

PĂRINȚII MI SE ÎMPUȚINEAZĂ

De 10 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La 40 de ani mă simt legată de mâini și de picioare. Pendulez între tinerețe și bătrânețe.
Ca și cum.
Secunda se sparge: miros de nou-născut și miros de fecale ale unei babe ramolite.
Minutul se împarte: obrazul crud al fiicei mele și brațele fleșcăite ale mamei mele.
Ora se fragmentează: copiii îmi cresc, părinții mi se împuținează.
Stau martoră neputincioasă al valului care se ridică, iar apoi se sparge.
Tinerețea și bătrânețea mă îngrozesc deopotrivă. Ce pot face copiii, ce nu mai pot face părinții.
Ce pot, ce nu mai pot eu.
Nu mai pot să ignor lipsa de demnitate a bolii fizice și psihice.
Când o bătrână îți cere să-i bagi un supozitor în fund, iar din fund atârnă un Crăciun scabros, fugi, te închizi în casă și te asiguri că o să ai o moarte asistată.
Mie mi s-a cerut. Eu am fugit. Am privit de după perdea infirmierii care au coborât din salvare.
Am început să cobor în infern. Acesta este: momentul când părinții devin copii, când adulții copilăriei sparg barierele bunului simț.
Greața fizică mi-a tăiat pofta de mâncare. Mai există viață după ce am fost forțată să privesc extremitatea dorsală a corpului?
Vomit. Tot ce am scris e vomă.
Nu mă simt eliberată. Nu mă simt mai bine.
Mă simt de căcat.

Foto: Bogdan Mosorescu

SĂ-MI DORESC INTENS SĂ FIU, SĂ-MI DORESC MAI PUȚIN SĂ AM

De 7 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Diminețile sunt deja reci. Noaptea am început să mă acopăr cu cearșaful. Se instalează toamna și asta mă bucură. Dacă ești atent, începi să adulmeci toamna de prin august. O adiere. Frunze dansante. Gospodine care-și coc vinetele și ardeii cu geamurile deschise.

Toamna trebuie să fie tare iubită de mame. Pruncii încep școala. Azi e prima mea zi liberă: cea mare la școală, cel mic la grădiniță. M-am întrebat, firește: Ce să fac prima dată? Să mă prăbușesc din nou în pat? Să citesc? Să scriu? Să ies la plimbare? Să merg la supermarket? Să-mi ascult gândurile de peste vară? Ce-am gândit? Ce-am observat? Ce-am decis?

M-am așezat în fotoliu. Mi-am tras pătura peste picioarele goale. Mi-am savurat ceaiul verde cu iasomie. Am citit un capitol din Carl Sagan, Lumea și demonii ei.

Am și eu demonii mei, dar potoliți, fără chef de luptă. Pentru că în continuare sunt chemată la război. Să fiu. Să fiu eu, liberă să spun cum gândesc și cum simt. La 20 de ani m-am înarmat. La 43 de ani m-am trezit general rus care așteaptă gerul să-i nimicească armata franceză. Îmi văd de citit, de scris, de familie. Nutresc în continuare speranța că nu mă va ocoli inspirația.

La sfârșitul lunii iulie am însoțit-o pe cea mare la un concert la Frankfurt. Cele două zile petrecute împreună — o fațadă de casă suprarealistă, un minut în care am admirat biroul lui Goethe cu statuia lui Laocoon, plimbări haotice pe străzi și străduțe — mi-au arătat că rătăcesc.

Ce vreau de la mine? Ce vrea o mamă de 43 de ani? Ce vrea orice mamă?
Să fie relevantă. Să fiu.
Să fie utilă. Să fiu.
Să fie bucurie. Să fiu.

Să fii pur și simplu nu ne vine natural, mai ales pentru că naturalul presupune luptă, competiție, selecție, supraviețuire. Nici să fii liber de dorințe nu ne vine natural. Dorești ce vezi la altă femeie: o geantă, o bluză, un pantof. Înainte să ne uniformizăm chipurile, ne-am uniformizat îmbrăcămintea. În societatea românească, poate chiar timișoreană, recunoști anumite haine. Trendul se răspândește ca un virus.

Dobândirea unui echilibru spiritual și material mă interesează. Să-mi doresc intens să fiu, să-mi doresc mai puțin să am. Cărțile mă ajută să țin în frâu stimulii de pe social media. Nu rătăcesc datorită cărților, poveștilor și povețelor desprinse din ele.

Cum ating echilibrul? Cei care îl ating.

Cum rămân în echilibru? Atât de ușor pierdem din vedere ceea ce este esențial. Asta ar putea fi concluzia de după vară. Am luat parte sau doar am privit din margine zdruncinături sufletești. Am fost dezamăgită. Așa am crezut. Visul unei nopți de vară m-a corectat. Dacă sunt dezamăgită de cineva, poate că dezamăgirea spune, înainte de toate, ceva despre mine.

Dezamăgită de mine, aleg cărțile și scrisul ca tratament.

Foto: Flavius Neamciuc