Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

NU RENUNȚAȚI LA A VĂ ALEGE

De 27 aug., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Gestionez proiectul #poartariduri cu prea multă modestie.

M-a convins premierul Danemarcei, Mette Frederiksen, care a primit un mesaj cu un sfat nesolicitat din partea unui chirurg plastician. Acesta i-a sugerat că i-ar putea repara un semn de pe nas.

Câți elefanți stau acum pe pânza de păianjen? Femeile au chemat elefant după elefant. Au învățat să citească. Să conducă mașina. Să piloteze avioane. Să facă politică. Să se detașeze de emoții. Să-și crească o pereche de testicule imaginare. Degeaba. Prezentul ne arată că nu e suficient. Trebuie ca femeile să fie frumuseți stereotipe. Ridurile, petele pigmentare, nasurile coroiate, buzele subțiri și dinții strâmbi ne ofensează.

Îmi pare atât de rău pentru genul meu. Orice am face, nu e niciodată suficient. Vânătoarea de vrăjitoare nu s-a sfârșit, s-a transformat. Ne ardem singure pe rug. Noi creștem și permitem să ni se spună că nu suntem suficiente. De la o replică a tatălui: Ai cracii mici. De la o replică a unei prietene: Bluza asta stă mai bine pe mine. De la replici neinspirate, răutăcioase, intenționat-neintenționate, femeile încep demolarea corpului care nu are nici o șansă. E lut pentru o minte în proces de dezvoltare.

Și nimeni și nimic nu vine cu o alternativă. Fiecare dintre noi descoperă sau nu descoperă metode de a ne ajuta. Pe mine m-au salvat cărțile, poveștile năucitoare de dragoste dintre personaje care se îndrăgosteau nebunește în ciuda defectelor care le scoteau din sărite. Hans Castorp o considera pe Clavdia Chauchat neglijentă, leneșă și lipsită de ținută. Cocoloașele din pâine făcute de aceasta în timpul meselor îl ofensau, iar trântitul ușii cu zgomot când intra îl scotea din sărite. Dar. Antipatia lui Hans se transformă în pasiune.

Ce îi opunem presiunii de a fi perfecte din bisturiu, botox și colagen? Cu excepția educației și a iubirii de sine, nu-mi vine altceva în cap. Iar cu #poartariduri îndrum spre educație și iubire de sine.

Nu am nici o poveste lacrimogenă în spate. Nu m-am injectat și regret. Nu aproape m-am operat și m-am răzgândit. Curioasă. Mereu am fost curioasă și am întrebat: Poate un doctor să-mi injecteze doar un rid care îmi împarte buza în două? Poate un doctor să-mi opereze sânii, dar să nu-mi schimbe mărimea sutienului? La o consultație nu am ajuns. Dacă voi ajunge, voi documenta în mod special pentru proiectul #poartariduri.

Îmi pare rău, dragi femei, că ne vine atât de greu să ne iubim. Și nu este în totalitate vina noastră. Replicile taților le-am menționat intenționat. În adolescență, observațiile taților marchează pozitiv sau negativ relația fetei cu propriul corp. De aceea, tați de fete, aveți grijă cum vă adresați fetelor. Replicile prietenelor ne frustrează, știm, dar aici putem alege cum să răspundem. Eu am ales să mă cert des și să ignor rar. Nu faceți ca mine. Să reacționezi nu ajută.

Ajută să te privești în oglindă. Să te privești până te dor ochii, până te pierzi. Nu-ți plac picioarele? Mie nu mi-au plăcut picioarele. Învață să le iubești. Am învățat în ani să le iubesc. Acceptându-le. Atingându-le. Picioarele mele.

E greu să fii om, asta e concluzia. Ca să rezistăm, facem alegeri. Nu renunțați la a alege și la a vă alege.

NU EȘTI PROASTĂ

De 11 aug., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De la accident, mă dau jos din pat cinematografic. Mă ridic, de cele mai multe ori în cot. Cobor picioarele și calc parchetul cu toată talpa. Mă îndrept spre baie ca un soldat. Intru la bucătărie cu zâmbetul pe buze. Pun de ceai. Cu ceaiul pornesc spre birou. Cea mare lipsește. Îi folosesc biroul pentru a citi câteva pagini dimineața. Îmi ridic piciorul handicapat. Ligamentul parțial rupt e ca o doamnă cu toane. Nu știi când se sucește, dar simți. Cu ochelarii pe nas părăsesc viața apartamentului. In ultima săptămână m-am însoțit cu dr. Edith Eva Eger, terapeut și supraviețuitoare a Holocaustului.

M-am plimbat prin Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania, America, Polonia. M-am plimbat prin copilărie, prin amintiri, prin frustrări. Cum pot să mă ajut? În toate cărțile de specialitate citite m-am căutat. Să găsesc fragmentul sau măcar o frază care să mă conțină. Eu mi-am găsit atâția prieteni în cuvintele specialiștilor care și-au povestit viața sau au expus cazurile pacienților lor. Nu m-am găsit. M-am intuit. Aici aș putea. Ba aici. Nici aici.

Cu cartea Alegerea, mi-am spus mie ceva. Nu ești proastă.

Port această evaluare în mine de când am început clasa I. N-am iubit matematica și matematica nu m-a iubit pe mine. După admiterea la liceu am presupus că am scăpat. A fost temporar. M-au ajuns din urmă fricile, umilințele și neliniștile. În ecuații m-am împiedicat prima dată. Ritmul meu de învățare nu a corespuns cu ritmul surorii mai mari. Ea poate, tu de ce nu poți?! Dacă ea poate, atunci poți și tu. Ea nu a luat meditații. Nu iei nici tu. Situații și întâmplări care au dus la primul meu eșec. Am picat examenul la matematică.

Și îl pic în fiecare an alături de elevii clasei a VIII-a. N-am iubit matematica și matematica nu m-a iubit pe mine. La fel ca mine, mulți copii nu iubesc matematica si matematica nu îi iubește pe ei.

Asta nu ne face proști. Aș scrie sute, mii de pagini. Nu sunt proastă.

Dar părinții și sistemul impun matematica ca obiect de studiu până la liceu. Nu există viață fără matematică. Asta i se transmite elevului. Elevul crede. Și știm cu toții cât fals continuăm să menținem în viețile noastre.  Opt ani, valoarea elevului este dată de matematică, urmați de ani de reparații. Luați exemplul meu. Am 43 de ani și încă încerc să demonstrez că nu sunt proastă. Îmi suspectez realizările. Nu le merit. Pentru că eu sunt proastă. Inconștientul, în vastitatea lui, înghite rațiunea după care mă ghidez. Merit. Nu merit. Dansul acesta mă ține amețită de 30 de ani.

Zilele acestea m-am plimbat prin casă spunându-mi cu voce tare: Nu ești proastă. Intuiesc că urmează să se schimbe ceva. Ce?

Să aleg. Să mă aleg.

CÂT COSTĂ O FAPTĂ BUNĂ?

De 5 aug., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Încerc să ies în fiecare dimineață la plimbare pe malul Begăi. Fiind vară, uneori mă însoțesc și copiii. Joia trecută am prelungit plimbarea. Am intrat și în piața Iosefin să cumpărăm de la localnici sos de roșii. De la Agil am luat carne tocată și m-am bucurat pentru timpul câștigat. La momentul acela părea că am câștigat timp. Cel mic și-a exprimat pofta pentru masa de prânz.
– M-am săturat de paste. Fă și tu ceva de mâncare. Fă ardei umpluți cu orez. Ba nu, cu carne, ca la grădi. Sunt preferații mei.
Soarele ardea înainte de ora 12. Am încercat să grăbesc pasul. I-am dat un impuls celui mic cu o atingere pe spate. O pantă care coboară dinspre stradă spre malul apei l-a deturnat pe cel mic.
– Pot, mama, pot, să mă dau de două ori?
De două ori simt că mor. Mă trec valuri-valuri de la căldură și de la cortizol. Pică în Bega. Cade. Își rupe piciorul. Își rupe mâna. Își sparge buza sau un dinte.
La mașină am ajuns toți trei asudați. Cea mare și cel mic au început cearta înainte să pornesc motorul.
– Puneți centura.
– Eu vreau să stau în mijloc.
– Dacă stai în centură, îți pun melodia ta preferată.
La semafor, intersecția Șagului cu Liviu Rebreanu, ascultam The Weeknd fiecare cu gândurile lui. Eu știu sigur că ardeii grași îmi țineau mintea ocupată. Calculam, scăzând timpul câștigat la piața Iosefin, la cât o să le pun mâncarea pe masă. Copiii priveau pe geam, iar geamul ne-a schimbat următoarea oră. Un bătrân vorbea și ne făcea semne. Deschid și nu deschid geamul cerșetorilor, dar mereu deschid bătrânilor. Am auzit cu o ureche Gătaia. Un ochi urmărea traficul, o ureche îl asculta pe cel mic.
– Nu mergem la Gătaia. Locuim în apropiere. Am închis geamul fără bucurie. O câștigasem oricum ușor. Niște cumpărături făcute în drum în locul cumpărăturilor la Femadar de pe Averescu nu au autoritatea necesară să mă bucure. Obții ușor, pierzi ușor.
– Ce voia, domnul, mama? a întrebat cel mic.
– Să-l ducem la Gătaia, i-am răspuns.
– Nu. Să-l ducem la spital, a corectat cea mare.
Frână. Am pus frână ușor. Mașinile din fața mea deja porniseră. Bătrânul a revenit la geam.
– Unde vreți să mergeți?
– La policlinică, sunt programat la ora 2 la operație.
– Urcați.
Cel mic s-a dus la el în scaun. Cea mare m-a privit, apoi și-a sprijinit capul pe geam. The Weeknd cânta în continuare fără să mai ajungă la vreunul dintre noi. Ardeii grași mi-au fost înlocuiți cu protuberanța din gâtul bătrânului blocat pe partea dreaptă.
– Mulțumesc. Să vă ajute Dumnezeu.
– Să vă ajute. De ce mergeți singur la spital?
– Nu are cine să mă ajute. Dumnezeu mă ajută. Mare e împărăția lui. Avem biserică la podul metalic, în Sinaia. Fiecare cuvânt articulat îi oprea respirația.
– Nu mai vorbiți. Păstrați-vă puterea.
– Ce mașină frumoasă aveți! În viața mea n-am văzut o mașină așa frumoasă.
Am traversat intersecția neliniștită. Inima îmi bătea mai tare. Mintea îmi trimitea scenarii neplăcute. Capul plecat al bătrânului m-a făcut să mă întorc.
– Sunteți credincioși?
Mi-am întors privirea. Am strâns tare de volan.
– Suntem toți botezați la ortodocși.
– Ei, nu contează asta, Dumnezeu e numai unul. Uitați niște cărți de la biserică. Dumnezeu e mare. Noi avem biserica la podul metalic, e mare.
Cel mic tăcea. Cea mare tăcea. I-am spus să mulțumească pentru reviste.
– Să le puneți acasă pe dulap.
Fix la biserica Baptistă de pe Liviu Rebreanu am oprit și am tras ușor dreapta. Ochii bătrânului m-au privit speriați. Cea mare m-a privit întrebătoare. Cel mic privea și el încercând să înțeleagă ceva.
– Dați-vă jos din mașină. Mergeți acasă. Scoateți ardeii din frigider și așteptați-mă. De aici merg eu să-l duc pe domnul la policlinică.
Cea mare s-a dat jos. I-a deschis ușa celui mic care nu a comentat. Eu voiam doar să-i știu pe ei departe de mașină, de situație, de bătrân. Privirea lui mă pironea.
Am continuat drumul în tăcere. Bătrânul l-a mai invocat pe Dumnezeu și m-a informat că are pensie 300 de lei, iar medicamentele costă 250 de lei.
– Nu am bani cash la mine, îmi pare rău.
– Ați zis că stați aproape. Vă aștept.
Am privit pe geam. Am strâns de volan. Străzile în lucru au mărit timpul până la policlinică. Unde e bucuria mea de acum 30 de minute? A înlocuit-o vinovăția: Ce mașină frumoasă!, frustrarea: Vă aștept să-mi aduceți bani, neliniștea: Dacă îmi face rău? Să trimit copiii acasă. Să fie în siguranță. Și mulțumirile aduse lui Dumnezeu. Unde e Dumnezeul lui? Un om a oprit mașina, o femeie, și nici măcar o credincioasă.
– Am 300 de lei pensie, v-am spus?!
– Mi-ați spus.
– Dar cel mai mare și mai important este Dumnezeu.
– Este. Încercați să stați liniștit. Să vă odihniți. Am ajuns la parcare transpirată, iritată, indispusă. Facerea asta de bine mă consumă. Aș vrea să tacă. Să-i mulțumească lui Dumnezeu în gând și să nu mi-l bage mie pe gât. Dumnezeul lui mi-a crescut în gât. Mă doare când îmi înghit saliva. Îmi pică ochii pe telefon și realizez că pot să scot bani de la bancomat. Mă dau jos și se uită la mine. E ca un câine. Nu mă scapă din ochi.
– Merg să scot niște bani să vă las de medicamente.
Merge în spatele meu. Îi aud respirația greoaie. Bancomatul a dispărut. Mă întorc spre bătrân.
– Îmi pare rău.
– Haideți să întrebăm aici.
– Este o casă de amanet. Nu pot să scot bani de aici. Nu mă scapă. Aproape îl simt cum mă încolăcește. Se apropie de un domn și întreabă de o bancă. Domnul se uită la mine și mă direcționează spre BRD. Bătrânul îmi respiră în ureche.
– Stați aici la umbră. Merg eu. Este în intersecția următoare și e cald.
Copiii, ardeii grași, timpul câștigat și pierdut, bucuria, gâlca bătrânului din gât, iritația, căldura îmi înfig piciorul în asfalt. Calc apăsat. Neliniștea mă îngreunează. De ce m-am oprit? De ce n-au oprit cei cu icoane spânzurate de oglinda retrovizoare? De ce? De aia. Orice răspuns o să-mi dau, nu mă va face să mă simt bine. Abia aștept să mă urc în mașină.
I-am pus în mână bancnotele de hârtie.
– Merg să-mi cumpăr o apă. I-am zâmbit pentru prima dată.
M-am urcat în mașină. Nu am privit în urmă. Am dat jos geamurile din spate. Câștigasem o jumătate de oră pe malul Begăi cu sosul de roșii și carnea tocată cumpărate din Iosefin. Am pierdut o oră ducând un bătrân la policlinică în Buziașului. Când am parcat în fața blocului arăta ora 13. Revistele le-am aruncat la coșul galben. Ardeii i-am băgat la cuptor în jur de ora 14. Am mâncat după ora 15.
Cea mare s-a agitat. Cel mic a plâns. Ne-am așezat la masă flămânzi și iritați.

Foto: Bogdan Mosorescu

EURI DE VÂNZARE

De 3 aug., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

– Ați auzit?
Forfotă pe malul Begăi, chiar înainte de podul metalic pietonal. Două femei, poate mamă și fiică, poate prietenă cu prietenă, și o fetiță în jur de 11, 12 ani se uită în gura unei altei femei. Această altă femeie gesticulează, iar brațul întins aproape îmi atinge nasul când trec pe lângă ele.
– Îmi cer scuze. Își cere scuze din obișnuință. O secundă mă privește, apoi revine către micul grup gură-cască.
– Ce se vinde? întreabă fetița răsucindu-și poalele rochiei pe degetul mare.
– Se vând euri. Mi-am luat și eu unul.
– Un eu? Și cum l-ai plătit?
– Am avut noroc. Se putea plăti cu Revolut.
– Chiar ai avut. La piață nu prea poți să plătești cu Revolut.
– Dar nu în piață.
– Dar unde?
– La colțul pieții. Cum intri, în partea dreaptă.
Atât am prins din discuție. N-am stat locului. N-am tras cu urechea. M-am îndepărtat cu un zâmbet pe buze și curioasă. O femeie și-a cumpărat un eu de la intrarea în piața Iosefin, cum intri, pe dreapta. De când s-au pus în vânzare euri? Cine le produce? Sau cine renunță la ele? Vin din fabrică? S-au desprins de indivizi cu un CNP?
Piciorul stâng, cel care mă scoate forțat din casă, ligamentul rupt nu ține cont de anotimp și dispoziții, a luat-o spre piața Iosefin. Clocotesc de nervi. Mă irită căldura, o vecină și contul bancar. Nu am suficient să-mi cumpăr un eu. Dar am nevoie de unul? Cum știi dacă ai unul? Cum descoperi dacă îți lipsește?
De la mama știu că te naști cu unul.
Trec pe lângă magazinul Femadar. Are o ușă mică albă de termopan. Este murdară, iar prin geam nu se vede aproape nimic. O să intru să cumpăr niște cotlet. Mai înaintez câțiva pași. Un boschetar răspândește un miros dulceag și grețos de urină și tutun. Îmi întorc capul. Îmi rețin eructația.
La intrarea în piață, în partea dreaptă, o sexagenară stă întinsă pe jos.
– Ajută-mă să mă ridic, fata mea. Am căzut și nu e nimeni să mă ajute. O privesc mirată, cu părere de rău și îngrețoșată. Miroase ca boschetarul. Îmi împing ochelarii de soare pe nas. Pică. Bag telefonul în buzunarul pantalonilor scurți. Trec în spatele capului ei și încerc s-o ridic.
– Auuuuuu!
O las. Se întinde la loc pe trotuarul fierbinte. O geantă neagră de umăr, pare piele, și un cărucior de cumpărături stau răsturnate lângă bătrână.
– Ridică-mă!
O apuc de sub brațe. E grea ca un pietroi și pute. Reușesc să o ridic, apoi mă îndepărtez. Mă simt murdară și tot ce vreau este să mă îndepărtez. Abia în malul Begăi îmi reamintesc de eurile puse în vânzare. Nu mă mai întorc oricât aș fi de curioasă.
Mă mulțumesc cu al meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

SUFLETUL NE UMFLĂ

De 26 iul., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O înmormântare ocupă un loc fruntaș printre primele mele amintiri. O vecină care locuia pe o stradă paralelă a murit într-o zi de vară. Simt și acum canicula. Îmi ardeau buricele degetelor de la monedele aruncate pe drum în urma mortului. Mă repezeam, eu și alți copii de care nu-mi amintesc, să ne burdușim buzunarele. Distracția copilărească în contrast cu durerea adultă. Frica. O clipă nu mi-am aruncat ochii asupra mortului. Coșciugul singur mă băga în sperieți.

Și înmormântările au continuat. Spectacolul dat în jurul morții atrăgea atenția. Am privit lung după o mașină care căra un coșciug. M-am holbat la poza mortului legată la un colț cu mătase neagră. Muzica îți pătrundea în circulația sângelui. Mă văd acolo.  Nemișcată în stradă, înspăimântată, îngrețoșată, acuzându-mă: de ce eu îmi continui viața?  

Ani de zile nu am fost capabilă să privesc morții. Nu i-am ocolit. Am pierdut oameni dragi. Am stat lângă, imaginându-mi cum se trezesc. De fiecare dată cu circulația sângelui învolburată.

Primul mort pe care l-am privit eliberată de frică a fost bunicul meu. Am stat lângă el. Am plâns. Umerii mi-au atras atenția. Toți morții se restrâng în spațiu. Sufletul ne umflă, se pare. Hainele le par mari. Apoi, trupul, care a adăpostit persoana dragă nouă, ne vâră sub nas liniștea. Grija de a fi om s-a sfârșit.  Nici o forță exterioară nu mai mișcă, nu mai determină, nu mai condiționează.

Această liniște desprinsă de la morți îmi revine iar și iar ca imagine. Umerii rigizi și restrânși, somnul, nemișcarea. Când dau cu aspiratorul, când întind rufe, când mă asaltează notificările cu reduceri. Nici o grijă. Moartea grijilor. Prin moartea fizică.

Cum să obțin liniștea, acea liniște, cât timp rămân o persoană, cât timp o să mă semnez Dunia?

Amintindu-mi, poate, să privesc cerul mai des. Ieri am admirat frumusețea spontană a cerului plin de cumulus. Și tocmai acea frumusețe mi-o copiez în casă prin estetică: tablouri, printuri și sculpturi. Înconjurată de frumos mă apropii de liniște, dar având suflet, trupul mi se mărește în spațiu.

În apartamentul meu am dimensiunile împăratului-zeu, Leto Atreides, din Dune. Cine îmi trece pragul își face loc cum poate de trupul meu. E liniște.

Și așa realizez: ies tot mai rar din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu

BRAVĂM

De 24 iul., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Scrie! Scriu.
Despre cumulusul prins cu coada ochiului de la balconul dormitorului. Despre blocurile inestetice. Despre nucul care și-a schimbat poziția verticală. Despre rufăria albă și mirosul de Igienol.

Continuă! Continui.
Despre a infera. Obsesiv și fără rezultat am căutat în memorie acest verb în timpul petrecut în Bali. S-a declanșat la întrebarea: Cum este acolo? Și atunci am știut că trag o concluzie generală din mai multe fapte particulare: din zâmbetele oamenilor, din trafic, din conversații pasagere. Viața pare frumoasă în Bali, dar eu n-am trăit viața în cele câteva zile. Mi-am aruncat privirea.

Mai departe! Mai departe.
Ajunsă acasă m-am îndreptat spre bibliotecă, partea stângă a ei, privind printul Josephei Blanchet. Cartea cu cotor galben semnată de Bertrand Russell mi-a pus sub ochi verbul a infera. AI-ul nu m-a ajutat să-mi amintesc, cu toate informațiile introduse. Mi-a sugerat: a deduce.

Alt verb! Alt verb.
A brava. Îmi tot frământ mințile. Bravăm. Cum să distingem adevărul de bravadă? În orice ochi mă uit. În orice gând exprimat. În orice reacție. Bravăm.

Citește! Citesc.
Eseurile lui Sapolsky despre biologia condiției umane mă relaxează. Nu se compară cu De ce fac zebrele ulcer? sau Behave. Cu cele două am ridicat greutăți cu mintea.

Detașează-te! Ușor de tastat.

Disciplinează-te! Câteva litere în plus de tastat.

Acceptă-te! Mă.

 

CA DINTR-O JUCĂRIE

De 22 iul., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi prinde bine să ies din casă. Ies rar și doar de nevoie. Trei nevoi principale mă scot pe ușă afară: copiii, mâncarea și piciorul.
Îmi prinde și mai bine să scriu. Scriu rar și ca să mă suport. Lipsa scrisului mă umple de neliniști. Mă simt amenințată de inutilitate.
Deși știu ce-mi prinde bine, să ies, să scriu, aleg să mă izolez și să nu mă ating de laptop. Par să mă pedepsesc. De ce?! Caut să-mi răspund. Citesc literatură de specialitate de peste un deceniu. Trag speranță să descopăr fraza care să conțină cheia personalității mele. Să subliniez și să-mi scriu numele sau simplu: eu.

De ce sunt nervoasă? De ce mi-e frică de un rău invizibil? De ce uit cuvintele? De ce mă victimizez?

Sunt în căutarea unui terapeut care să mă îndrume spre mine. Am fost și sunt fascinată de propriul eu. Pentru că nu știu cât am ales eu pentru mine în viață. Voi știți cât ați ales pentru voi?

Biologia și psihologia ne zăpăcesc când nu ne lămuresc. Zilele par a fi egale între derută și claritate. Mi-e clar că plimbarea de azi dimineață și textul acesta contribuie la calitatea vieții. Ieri am zăcut cât mi-a îngăduit rolul de mamă. Maternitatea, mi se pare uneori, m-a salvat. Fără copii, aș plonja în neajutorare. Zile întregi de neajutorare, singurătate și plângere de milă. Mă detest pentru aceste stări.

Atitudinea melancolică mi-am interpretat-o ca un efect al literaturii. Fascinată de aventurile lui Dumas și Verne, subjugată de personaje ca Raskolnikov, Lucien de Rubempre, Hans Castorp, mi-am ruinat posibilitatea de a fi mulțumită de realitatea înconjurătoare. Cam ceea ce fac rețelele de socializare azi pentru copii.

Orice fac, oriunde ajung, realitatea abia îmi ajunge la nas, rareori îmi umple sufletul. În același timp, râd și conversez cu drag și ușurință. Mă holbez cu obstinare la creste de munți, la întinderea apei, la picturi. Îmi aștept epifania promisă de literatură. Dar știți cum ieșim din copilărie? Ca dintr-o jucărie. Îi citeam deunăzi lui Mateiu din Marin Sorescu.

Probabil aș fi mai câștigată dacă aș citi mai multă literatură pentru copii în loc de literatură de specialitate.

Am 43 de ani și nu știu dacă am ieșit din jucărie.

EXERSĂM MILA

De 17 iul., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Avem un coș în apartament pentru hainele murdare, poziționat sub un tablou  Gheorghe Mosorescu. Peisajul, cu creste întunecate de munți la orizont și iarbă la poale, nu se potrivește cu mirosul dulceag răspândit de rufe. Aproape fiecare dimineață o încep cu sortarea pe culori: grămada de lenjerie, grămada de albituri, grămada de mătase și in, grămada de colorate, grămada de negre. Bag o mașină la spălat, apoi trec la uscător. Începe selectarea: tricourile lui Mateiu, bluzele Marei, șosetele tatălui lui Mateiu, blugii mei etc. Trag ușile de la dulap, deschid sertare, aranjez, așez, potrivesc.

Pentru mulți bărbați mioritici, această activitate nu este considerată muncă. Se pare că femeile întreprind activitățile casnice din dragoste fără nici un fel de așteptare. Dacă vă întrebați în legătură cu așteptările. Un mulțumesc e întotdeauna bine venit, dar nu satisface intelectual și monetar.

Cu ce bani își cumpără o femeie casnică o sticlă de Persil, un deodorant, o pereche de pantofi? Cu banii aduși în casă de provider care uneori, deseori, pune limite.

Cu ce bani își cumpără o femeie care muncește sticla de Persil? Cu banii câștigați de ea, iar uneori, deseori, bărbatul pune limite.

Femeile casnice și femeile cu un anumit serviciu muncesc și în casă, dar muncile casnice nu sunt remunerate. Dragostea pentru familie compensează. Compensează pe alocuri, dar nu elimină frustrările.

Complimentele Marei, îmbrățișările lui Mateiu, momentele cu Făt Frumos nu-mi scad nivelul de stres provocat de dereticat. De fiecare dată când adun hainele de pe uscător se întâmplă un 4 iulie la mine în corp. Cortizolul e la fel de ridicat ca al celui mai slab babuin din grup care nu are pe cine să-și descarce furia.

Ce e de făcut? Pot alege să nu mai fac. Nu este o opțiune. Am o datorie. A mamei în primul rând. Să angajez o doamnă la curățenie. Este o opțiune. O cântăresc de ceva vreme. Nu am decis. Să nu mă mai plâng, căci îmi urlu frustrarea la cine se întâmplă să-mi apară în raza vizuală.

De ce să nu mă mai plâng? Mă descarc atunci când vorbesc cu prietenele mele sau cu sora mea. Mai puțin cu mamanu. Ea se uită la mine și clatină din cap. Ghicesc cu ușurință ceea ce gândește. Consideră că sora mea și cu mine nu ne apreciem norocul în viață. Ea nu a putut să se plângă de rolul ei de menajeră în casă. Atât i-ar fi trebuit! Cunoașteți expresia? Atât îți trebuie! Avertizare. Amenințare. Poziționare.

Am crescut într-o casă în care fiecare avea un rol. Trăiesc într-un apartament în care rolurile s-au amestecat. În care femeia și bărbatul vor mai mult de la viață, de la identitatea de gen, de la societate. Este derutant și plin de neliniști. Uneori nu dormim nopțile. Alteori descriem o existență zeiască. Învățăm.

„În locul milei lui Dumnezeu, o pot exercita pe a mea”, zice Robert Sapolsky.

Exersăm mila.

Foto: Bogdan Mosorescu

AM CĂLĂTORIT ÎN BALI. NU AM FOST ÎN CONCEDIU

De 16 iul., 2026 0 Călătorii , , , , 0

În fiecare zi îmi propun să scriu. După ce adoarme Mateiu, îmi zic. Dar știu. Știu că mă mint. Seara mă ustură ochii. Mă simt obosită, balonată, frustrată, liniștită, leneșă. Mă ustură ochii chiar în acest moment. Nici privirea nu-mi mai este cum a fost. Rar mai scriu sau mai citesc fără ochelari.

În apartament s-a lăsat liniștea. Mara este plecată cu o prietenă la Abrud. Mateiu și-a încheiat discuția cu tatăl lui. Motan a pus punct ieremiadei și s-a așezat lângă mine. O fi și el curios de călătoria mea în Bali. Am călătorit în Bali, nu am fost în concediu. N-am suportat nici o epifanie, dar mi-am exersat capacitatea de detașare. Mai mult am reușit decât am eșuat. O performanță care merită menționată: m-am detașat de propriul corp. Am zburat cu un spate blocat, la economy, 5 ore până în Dubai, apoi alte 9 ore până în Denpasar.

Deoarece pe insulă se întunecă în fiecare zi în jur de ora șase, n-am văzut oceanul în prima zi. L-am ascultat în timp ce am descoperit, am învățat și am savurat, pe terasa hotelului, mâncarea tradițională nasi goreng. Dimineața am ajuns pe plajă cu un plasture imens la spate. Mi-am exprimat adeseori frustrarea și durerea, dar nu m-am plâns. M-am jucat cu copiii. Am pedalat. Am citit pe șezlong. Oh, Fuga de libertate a lui Fromm a completat călătoria cu câteva chei de înțelegere a unor caractere din familie. Într-o dimineață, în timp ce tatăl Marei și tatăl lui Mateiu își întindeau oasele la o sală de sport pe plajă cu toate aparatele din lemn, apoi se cufundau într-un ciubăr cu apă cu gheață, eu am dat buzna și le-am citit despre personalitatea sado-masochistă.

Cinci zile am petrecut la mare. Am admirat și am simțit forța oceanului. Nici în Cabo Verde n-am văzut valuri mai mari. M-am simțit suptă într-o burtă ancestrală care nu cere permisiunea să distrugă. O fi fost Shiva, cine știe?! Nu mă lasă mintea să cred, dar mă încântă ludicul. Cât timp am petrecut la mare, m-am gândit la zeii lor, Shiva, Vishnu și Brahma. Locul trei ocupă hinduismul în topul religiilor, după creștinism și islam. Eu refuz să consider hinduismul religie. Sigur am și citit pe undeva o însemnare despre asta. E mai mult un sistem de gândire, o filozofie de viață. Toți hinduși au un rol în viață, minunatele caste care binecuvântează sau blestemă ființa umană. Blestemul începe atunci când îți dorești mai mult de la viață, când te prețuiești ca întreg și nu ca parte.

Mă opresc. Nu o pot lua pe calea filozofiei. Mașina de spălat vase se zguduie. Sau poate nu se zguduie, dar e prea liniște. Aparatul de aer condiționat hârâie. Motan își linge labele. Nimic nu se potrivește ca să simt sau să gândesc hinduismul la ora asta.

La ora asta m-aș strecura în așternut. M-aș întinde pe cearșaful alb. Aș adormi fără să bag de seamă schimbul veghe-somn. Oare acum dorm? Întreg textul este în capul meu?

Până vine dimineața nu pot să fiu sigură. O să verific.

CINE MAI ARE CHEF SĂ LUPTE?

De 19 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După 20 de ani.
După 20 de ani de la terminarea liceului.
După 20 de ani de la terminarea facultății.

Ne-am reîntâlnit, câteva colege, în 13 iunie, pentru cei 20 de ani scurși de la absolvirea facultății. Pe o bancă din holul Universității de Vest, sub un măslin, chipuri cunoscute și chipuri necunoscute și-au zâmbit. La franceză secundar am terminat vreo 30 de studenți, dar la română principal am fost vreo 100. Multe cifre în această introducere. Interesant. Mi se par irelevante tocmai după această revedere.

Am povestit din amintiri. 100 de studenți, 100 de amintiri. Da, îmi amintesc. Nu, nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc chiar așa. Am râs. Am ascultat. Am făcut o listă cu absolvenții secției de română-franceză. Sorbind o cafea și privind chipuri familiare și vag familiare, m-am întrebat: Am schimbat lumea? A devenit lumea un loc mai bun în ultimii 20 de ani în care ne-am zbătut să ne demonstrăm valoarea? Aș fi vrut să le întreb pe cele prezente. Intenția n-am transformat-o în acțiune. Nici o condiție nu era îndeplinită pentru a discuta serios despre viață. Am intuit mai mult o fugă în atemporalitate, în afara contextului socio-politic din societatea românească, în afara contextului domestic al fiecăruia.

Ne-am reîntâlnit să confruntăm o versiune a noastră cum ne-o amintim cu o versiune a noastră cum o presupunem. În timp ce tastam, un act ratat: o (a)versiune a noastră. Oare îmi repugnă existența mea prezentă? Sau ce anume vrea să fie actul ratat? M-am temut în ultima vreme că e posibil să mă fi dezamăgit pe mine. Atunci, dacă despre asta e vorba, Freud lovește din nou.

Un numitor comun al vârstelor 20 și 40 ar fi acesta: îndoiala. Mă îndoiesc din nou de obiceiuri, credințe, convingeri, dar de data asta mă îndoiesc de ale mele, nu de cele luate de-a gata din familie. Asta înseamnă că în ultimii 20 de ani am construit o ființă nouă. Fostele colege sigur nu s-au întâlnit cu Dunia din 2006. Dar atunci cine a dialogat la masă? Femei străine? Femei cunoscute?

Străine. Cunoscute.
Cunoscute. Străine.
Nici. Nici.
Și. Și.

Ne-am despărțit în 2006 având viața înainte. Ne-am reunit în 2026 în viață. Unii dintre noi au părăsit lumea. Ne-am revăzut eroinele și dezertoarele alegerilor personale de bună voie și de nevoie.

Mă întreb: cine mai are chef să lupte?