Azi a fost o zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit.
L-am lăsat pe Mateiu la grădiniță. Drumul înapoi spre casă l-am parcurs fără voință, fără gânduri. Aerul cald m-a moleșit. În fața blocului m-am oprit să fac o poză cu frunzele galbene picate pe jos. Un vânticel cald mi-a ridicat privirea țintuită pe covorul de frunze.

A fost o zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit. Soarele blând, ploaia de frunze, lumina blândă, vântul potolit sau sfârșitul unei vieți. Sfârșitul înseamnă și început.

O zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit. În casă, perdelele umflate de la vânt dădeau spectacol pentru cele două pisici de pe canapea. Am băgat haine la spălat. O muzică s-a pornit, muzica unei case locuite.

Toamna care m-a învățat să mor. Așa am simțit. Nu moartea mă sperie pe mine, ci boala, durerea, degradarea.

M-a învățat să mor. Așa am simțit. Cine? Cine te poate învăța pe lumea asta să mori, să-ți iei la revedere la tot ceea ce cunoști și ceea ce iubești? Vorbe.

Să mor. Așa am simțit. Desigur. Să mor când vine vremea. Încă nu e vremea mea. Îmi place să mă pregătesc. Să nu mă surprindă nici măcar moartea.

Așa am simțit azi dimineață după ce l-am lăsat pe Mateiu la grădiniță, drumul l-am parcurs fără voință, aerul cald m-a moleșit, în fața blocului am făcut o poză cu frunzele galbene, vântul cald mi-a ridicat privirea.

Am simțit.

Toamna.

Tot mai des ajung pe malul Begăi dimineața pentru plimbare. Plimbarea înseamnă sănătate. Ligamentul de la piciorul stâng este parțial rupt. Plimbarea înseamnă gândire. Mi-am propus să-mi ascult și să-mi ordonez gândurile. Care sunt gândurile mele? Citesc zilnic din cărți. Citesc zilnic știri. Îngrijesc doi copii. Gospodăresc o casă. Hrănesc două pisici. Mai am și reprezentări de iubită, fiică, soră, prietenă.

Care sunt gândurile mele? Părinții m-au învățat. Profesorii m-au învățat. Scriitorii și pictorii de asemenea. Unde s-a sfârșit gândirea lor și a început a mea?

Azi a bătut vântul pe malul Begăi. Spectacolul frunzelor surprinde plăcut pe oricine. Eu nu fac excepție. Mi-am tras căciula peste urechi. Mi-am ridicat gulerul. Probabil urlă vântul pe dealurile de la Schela, dealurile copilăriei. Mi-e dor de vântul de la Schela, de Dunăre, de o existență imaginată și prea puțin trăită.

Clădiri abandonate, boschetari, graffiti, gunoaie, duhori, miresme pe malul Begăi. Am privit. Am inspirat. N-am reușit să-mi identific nici un gând. Ce să mai însemne și asta? Că nu gândesc? Că nu gândesc nimic de una singură o zi întreagă, o săptămână încheiată, un an împlinit? M-am blocat. Am alungat constatarea ca pe o muscă nesuferită.

M-am așezat la laptop. Am scris această introducere. Musca e pe căciulă. Am rămas tot blocată. De unde m-am pricopsit cu pretențiile despre o gândire superioară? Cel mai sigur din cărți. Oare cum ar fi să nu mai citesc 6 luni? Oh, panică! Inima și-a schimbat ritmul. O simt. Da, 6 luni doar să scriu fără să citesc un rând. Să-mi las creierul să facă el toată treaba. Să nu-l mai influențeze nimeni, nici Freud, nici Sapolsky, nici Fosse, nici Schopenhauer.

E o idee de luat în seamă, dar o s-o ignor. Pur și simplu nu pot să stau fără să citesc. Vizualizez un zid. Nu. E mai mult un leșin. Întuneric. Negru. Pierderea cunoștinței. Asta se întâmplă la întâlnirea cu mine. Mă lovesc de mine. Nu am loc de mine. Ce naiba e asta?

Sunt eu încercând să gândesc. Sunt eu catatonică. Sunt eu fără un eu în control. Aș da orice în acest moment pentru un gând de care să fiu sigură că e al meu. Aș da un cal. Aș da un regat. Astea sunt vremurile lui Shakespeare. Aș da o geantă Dior. Aș da apartamentul. Exagerez.

Trăiesc în literatură. Trebuie să schimb prepoziția. Să trăiesc PENTRU literatură. Atunci o să scriu și romanul despre cele două surori care mă obsedează, mă umple, mă torturează. E tortură să vrei să scrii și să nu te slujească propria voință.

Răbdare, mi-aș zice.
Câtă răbdare?
Rabd de peste 20 de ani.
Răbdare.

Stau de o oră în fața laptopului. Mă uit ba la ecran, ba la salcia din fața ferestrei. Bate vântul tare. O ușă s-a trântit. Dimineața deschid ferestrele ca să se aerisească. Le las deschise aproape toată ziua. Am o poveste în mine. O port de ani de zile. Planul era să scriu o carte despre două surori. De aceea există un folder cu un prim capitol. Am multe foldere cu două-trei capitole. Pe toate le-am abandonat. Le recitesc la un moment dat și mă răzgândesc. Șterg. Închid folderul. Revin la blog.

Povestea asta nu se dă dusă. O simt în viscere. Am început să cred că unele crampe mi se trag de la cele două surori, personajele principale. Scoate-ne din tine, nu mai suportăm să te locuim! Ele au dreptate. Trebuie să le scot, dar nu găsesc introducerea potrivită.

Doar scrie!, urlă ele.
Doar scrie!, zic și eu.
Așază-te, scrie, lasă cuvintele să iasă.

N-am timp. Timpul constituie principala mea scuză. Nu am timp să stau la taclale cu surorile și să le scriu povestea. Mai este și al dracului de dureroasă. Pe una dintre ele o abandonează părinții. Bunica o ia de lângă mama și o lasă la o familie. De ce? Știu de ce. Știu și cum. Știu și când. Știu și unde.

Cu geografia e simplu. Cunosc două orașe bine. În ambele pot să găsesc loc de parcare la cele mai aglomerate ore. Străduțele, cu spațiile dosite, salvează orice șofer. Acțiunea o să aibă loc la Severin și la Timișoara. La Severin m-am născut. La Timișoara am devenit. Să urmez soarta? Să se nască surorile la Severin? Sau să se nască la Timișoara? Ar fi util un caiet pe care să-mi notez tot ce-mi trece prin cap.

Azi m-am așezat cu intenția clară să le încep povestea. De aceea am privit în gol o oră. Recitiți prima propoziție. Stau de o oră în fața laptopului. Cum mintea n-a dictat nici un cuvânt mâinilor, m-am apucat de acest text. Mereu și mereu descopăr înlocuitori cu care conviețuiesc, Bega în loc de Dunăre, pisici în loc de câini, balcon în loc de grădină, blog în loc de cărți publicate. Viața mea s-a ridicat din înlocuitori, iar acum nu pot să mă întreb: E lașitate sau adaptare? Firește, aleg adaptarea.

Adaptată strașnic, amân povestea celor două surori născute la doi ani distanță, una abandonată, una crescută în familie. De ce? Acest de ce consider că o să vă prindă. E viermele din cârlig, e ciocolata pentru copii, e mascara pentru adolescente, e Prada pentru femei, e Bose pentru bărbați.

Cu acest text m-am liniștit o perioadă. Surorile tac. Nu mai urlă în mine.

Îmi cresc copiii, o să am timp. Să mă țină mințile. Să mai am creativitate.

Foto: Cristina Siminiceanu

Așadar, fiind într-un joc de-a v-ați ascunselea cu cancerul, am tot vorbit cu medicii despre mama și bunica. Cazuri de cancer în familie, mama, bunica? Nu și nu din câte știu eu.
Trimiterile înapoi m-au prins. Am început să mă joc.

Să vedem. Capitolul I. Bunica maternă
Bunica s-a născut într-un sat mehedințean după Primul Război Mondial. A copilărit în Al Doilea Război Mondial. Ca femeie adultă, și-a întemeiat o familie. Toată viața a lucrat de acasă. Ea este reprezentanta vremurilor cu „casa de la stradă.” Frumoasa casă de la stradă pe care o vizitam din când în când cu atenționarea să nu atingem nimic. Un scenariu similar e când ies cu copiii la muzeu. Copii, nu atingeți, nu alergați, nu urlați. Cât a trăit, bunica mea a apretat așternuturile. Pernele erau scrobite. Ordinea și curățenia au definit-o.

Capitolul II. Mama
Mama s-a născut la Drobeta Turnu Severin, la marginea orașului. A copilărit în vremurile dictatoriale ale Anei Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej. Copilăriile celor mai importante femei din viața mea n-au avut nici o șansă la fericire. Sărăcia și foametea au devorat perioada naivă a bunicii, iar frica și controlul au infectat faza de început a mamei. Ca femeie adultă, și-a întemeiat o familie. S-a angajat imediat după terminarea liceului la Șantierul Naval pe post de desenator tehnic. Împreună cu tata au construit o casă pe un deal în altă margine a orașului. Mama a muncit cu program fix toată viața. Pentru mine ora 4 după-amiază înseamnă îmblânzire. Așteptam ora 4 pentru că o aducea pe mama acasă și atunci inima creștea. Ce fericire. Ordinea și curățenia nu au definit-o.

Capitolul III. Fiica
Fiica s-a născut la Drobeta Turnu Severin. A copilărit în apusul comunismului. A mers la școală în 1990 cu prima pagină de la abecedar îngăurită. Nu a cunoscut foamea, sărăcia, frica și controlul. A avut o copilărie fericită tulburată de comportamentul agresiv al tatălui. După liceu, a mers să studieze la Universitate la Timișoara. Ca femeie adultă, nu s-a căsătorit, dar a făcut doi copii. Nu a lucrat la program. Este antreprenor – cuvânt pe care bunica ei nu l-ar fi înțeles. Muncește după cum îi dictează nevoile și capul. Realizare sau eșec? Ordinea și curățenia o definesc.

Epilog
Ordinea și curățenia în viața oamenilor depind de program. Programul reduce ordinea și curățenia la strictul necesar. Perne scrobite? Doar cu ajutor. Ce înseamnă asta? Înseamnă că o femeie cu serviciu și copii nu are timp pentru înlăturarea murdăriei din casă. Angajarea unei menajere ține de bugetul familiei. Variantele, menajera, sclavagismul practicat în propria casă și lustrul de fațadă, au de-a face cu partea economică a vieții.

Cei mai mulți adoptă lustrul de fațadă. Bunica mea a trăit cu casa de la stradă. Generația mea trăiește cu ordinea și curățenia doar în fața lumii.

Progres și regres simultan. Aici a ajuns umanitatea.

Foto: Cristina Siminiceanu

Încerc să-mi creez o obișnuință. După ce-l las pe Mateiu la grădi, să mă plimb o jumătate de oră pe malul Begăi. Acest mal se întinde dincolo de cele două poduri, Tinereții și Mihai Viteazul. Eu mă plimb pe lângă fabrica părăsită de siloz. Și acolo este tot malul Begăi. Azi am schimbat direcția. În loc să-mi iau picioarele la spate spre cartierul Freidorf, m-am sucit și am hoinărit spre cartierul Iosefin.

M-am zgâit la unele clădiri abandonate, degradate, vandalizate, la coșurile pline de gunoaie, la gunoaiele de pe spațiul verde. Într-o dimineață m-am intersectat cu un muncitor de la salubritate. Cine ridică gunoiul de pe mal? Noi nu, doamnă, noi nu. Noi suntem firmă. De asta se ocupă primăria. Cum nu cunosc detaliile, am salutat și mi-am continuat plimbarea. Suntem oameni și cu asta am spus totul. Știți cum își certa Schopenhauer câinele? Omule! Așa i se adresa când îl supăra. E plin de oameni pe malul Begăi.

Refuz convingerea optimiștilor că vedem cum ne simțim. Departe de mine să mă simt abandonată, degradată, vandalizată și acoperită de fecale. Neglijarea suburbiilor orașului mă înfurie și mă indispune. Timișoara înseamnă centru și foburg, foburg și centru.

Cu gândurile deturnate de la festivalul de literatură, asta îmi propusesem să rumeg în această dimineață, am revenit la scris fără temă făcută. Tema era Mircea Cărtărescu. Festivalul a început cu Cărtărescu și Sjon, un scriitor islandez. N-am citit nimic semnat Sjon. Mi-am cumpărat o carte de la festival. Am citit Cărtărescu. L-am descoperit destul de târziu, în facultate, dar profesorii vorbeau despre el cu deferență. M-am apucat și eu. Cartea Gemenii a devenit prima, prima mea carte Cărtărescu. N-am parcurs-o cu plăcere, ci cu voință, un student de la Litere deține voință. Subiectul cărții s-a pierdut în inconștient. Conștiința s-a pricopsit cu o contaminare. Ceva mi-a pătruns în organism, ceva neidentificabil, dar palpabil, ca o infecție. Cărtărescu a pătruns în măruntaie. O perioadă nu mi-a mai trebuit, apoi am încercat din nou cu Orbitor. Aripa stângă. Volumul mi-a confirmat infecția prin vocabularul medical cărtărescian. Cu obrăznicia caracteristică unei tinere plesnind de sănătate l-am abandonat pe Cărtărescu. Ne-am reîntâlnit la altă vârstă, ca femeie matură, cu Solenoid. De atunci, dinții de lapte ai Marei au primit noi conotații. Nu mai sunt niște simpli dinți păstrați de o mamă. Nu. Mintea face halte în Solenoid.

Concluzie, nu mi-a plăcut și nu-mi place scriitura lui Cărtărescu, dar înțeleg fascinația din jurul lui. Are capacitatea să te subjuge cu cuvintele, te trage în carte, îți fură conștiința proprie și ți-o împrumută pe a lui, te deposedează de eu. Vine el să locuiască în tine.

La festival am fost curioasă de Sjon, dar m-am trezit ascultându-l cu plăcere pe Cărtărescu. Am recunoscut în el iubitorul de carte și de scris absolut. E Romeo și Julieta în coit, dacă tinerii ar fi ajuns până acolo. Cărtărescu iubește să scrie și să citească. El ar scrie dacă ar avea zece sau un cititor. El ar scrie dacă n-ar avea nici un cititor. El ar scrie dacă ar fi ultimul om de pe pământ. El ar scrie.

Iar eu înțeleg și respect asta.

Cărtărescu nu m-a cucerit, dar m-a învățat să-l respect și să-l iubesc.

Aproape în fiecare dimineață îmi propun să ies dimineața la plimbare pe malul Begăi. Aproape în fiecare dimineață de vreun an. De vreo 20 de ani am hotărât, citind Jurnalul de la Păltiniș de Liiceanu, să reinterpretez și eu acele plimbări ale filozofilor. Noica și Liiceanu, uneori chiar și Pleșu, se plimbau împreună. La Păltiniș, Noica și-a petrecut ultimele două decenii din viață.

N-am făcut-o. Nu ies la plimbare dimineața. Citesc însă zilnic.

Azi dimineață l-am lăsat pe Mateiu la grădiniță. Am ieșit pe poartă. Am salutat niște părinți. Stânga. După ce am ieșit pe poartă, am făcut stânga până în intersecție. Din nou stânga pe lângă fostul hotel Del Pack, actual centru de îngrijire seniori. O să merg acasă ca în fiecare zi sau o să schimb direcția spre malul Begăi? M-am urcat în mașină cu această întrebare. Am pornit mașina cu aceeași întrebare. Muncitorii de pe stradă, se lucrează în zonă, m-au privit în timp ce porneam mașina și mă întrebam.

Înainte de ora 9 am parcat în golful Begăi. Pentru necunoscători, există o cotitură din sânul râului. Am coborât din mașină mirată de mine însămi. Am pornit spre cartierul Freidorf. Imediat am simțit liniștea. Casele păreau că dorm. Vreo doi pescari păreau mai mult personaje de pe pânzele pictorilor. Coșurile de gunoi doldora, mizeria din jur și miasmele m-au indispus. Indispoziția nu m-a trimis acasă, la paharul de apă caldă, la ceai, la coșul de haine murdare, doldora și el, la citit, la pisici, la aspirator.

Am continuat să merg și să ignor miasmele. Imposibil, firește. În ciuda indicațiilor creierului, nasul s-a strâmbat adeseori. La calea ferată, în loc să traversez drept, am ales să schimb malul. Dreapta. Am făcut dreapta pe pod, apoi am continuat pe malul Begăi.

M-am trezit într-o altă lume. Mă fascinează fiecare lume descoperită în lumea în care trăim cu toții. Miasmele nu încetează. Șervețelele, sticlele, ambalajele de țigări rănesc inimile sensibile. Rănesc și o inimă de leu. Frumusețea naturii, frumusețea toamnei cu galbenul deosebit afișează indiferență. Când apar doi ochi, ca ai mei azi, care s-o privească murdară, freamătă. Frunzele s-au văitat. Unele s-au dat de pământ. Crengile s-au îndoit. Unele au trosnit. Tresar când trosnesc. Vechile superstiții năvălesc. Urmează să se întâmple o nenorocire. Oh, nenorocirile cu care m-au potcovit adulții din copilărie. Am ignorat țâșnirile din inconștient. Nu le pot controla, dar îmi mut gândurile.

Înapoi spre mașină, m-am trezit cu soarele în față. M-a năpădit somnul. Am închis ochii, iar dacă ar fi fost posibil, aș fi dormit. Să dorm în timp ce merg, ca insomniacii. Am deschis ochii să verific drumul. Am închis ochii. Repetițiile mi-au amintit de Jon Fosse. Am început să citesc cartea Numele celălalt. Autorul repetă, repetă, iar repetă. În mașină, la radio, se vorbea despre cartea Danielei Rațiu. N-am auzit titlul cărții, dar presupun că e vorba despre Sfârșitul lumii e un tren. Traducătoarea a menționat repetițiile. Mă urmăresc repetițiile în literatură.

Ajunsă acasă, am băut apa, ceaiul. Am băgat la spălat. Am dereticat. Nu mi-am simțit gândurile ordonate. Nu m-am simțit mai pregătită să scriu. Plimbările fac asta oamenilor care scriu.

Va urma. Poate mai ajung și mâine.

Strada mea se numește Ioan Mureșan, fostă Ștefan Stâncă. La ce vă gândiți când auziți strada mea?

Strada Ioan Mureșan, unde locuiesc în prezent, îmi provoacă anxietate. Lipsa locurilor de parcare mă consumă. Nici nu mai pot să mă gândesc la altceva când vine vorba despre stradă.

Strada Vrancea, unde am locuit în copilărie, înseamnă identitate. Oh! M-am identificat în copilărie cu vecinii, cu drumul, cu șanțurile, cu dudul din intersecție. Strada aia a alcătuit un univers. Acest univers continuă să existe. Mai are importanță strada pentru omul actual, pentru Mara care are 15 ani? Deseori mă trezesc cugetând la semnificația străzii. Pentru mine, strada a avut un caracter sacru. Desacralizarea mă întristează. E o pierdere de neînlocuit.

Strada m-a învățat să călătoresc. Vizita de la finalul săptămânii dintre mamanu și tanti Viorica, soția lui nenea Ahmet, mi-a atras atenția asupra drumului. Îmi priveam picioarele cum parcurg distanța dintre cele două case aflate în colțuri opuse.

Pe strada m-am simțit liberă înainte să ajuns să cunosc sensul cuvântului. M-am plimbat nestingherită fără să conștientizez că acționez după propria dorință.

Pe stradă am descoperit prietenia. Cu Adelina și Dorina, prietenele din copilărie, inima a început să-mi crească. Am început să țin la niște persoane de care nu eram dependentă.

Strada a pus la dispoziție spațiul pentru joacă. Uneori puneam 7 sau 9 pietre una peste alta. Încolonați, ne așezam la o distanță de 5 metri. Aruncam mingea spre pietre. Unul dintre noi păzea pietrele. Lua mingea și ne alerga pentru a nu pune la loc pietrele care au picat în urma impactului cu mingea. Castel se cheamă jocul.

Strada a stârnit interesul pentru botanică. Mamele și bunicile străzii se întreceau în arhitectura peisageră. Aș fi fost luată la mișto dacă aș fi scos pe gură arhitectură peisageră, pentru că tot strada m-a învățat puterea ignoranței. Pe oamenii ăia nu-i scoteai de pe ale lor și pace.

Strada s-a personificat într-o autoritate prin severitatea cu care mi-a servit gura lumii.

Straturi peste straturi conține strada pentru mine. Zilele de toamnă în mod special îmi amintesc pierderea emoțională a străzii. Mirosul reavăn de dimineață mă asigură că mai e ceva în stradă în afară de găsirea unui loc de parcare. Atunci mă opresc și o privesc. Nu-mi simt inima. Nici un zvâc care să-i dea importanță. Privesc strada Ioan Mureșan, o stradă.

Pentru mine e trist.

Foto: Cristina Siminiceanu

Mă sperii ușor. Orice boală mă destabilizează. Îmi iau perna în brațe noaptea. Probez văicăreli. Gem: ah!mm! Smiorcăi: șterg două lacrimi. Tânguiesc: rămân copiii fără iubirea de mamă. Probabil adorm spre dimineață. Mă trezesc obosită, dar liniștită. Spaimele nopții rar mă ajung în timpul zilei. Programul nu-mi permite să mă torturez cu posibile scenarii ale morții mele.

Ziua recapitulez spusele doctorului despre infecția cu HPV. HPV 16 galopează atunci când apar modificări celulare. Eu n-am ajuns încă la start. Imaginați-vă un stadion împrejmuit cu gard de sârmă. Eu stau la gard și mă zgâiesc la alergători. Am început pregătirile cu o doză de vaccin și cu stabilirea unei intervenții.

Tulburarea somnului și frica specifică de moarte m-au făcut să mă întreb. Cum aș alege să-mi trăiesc viața dacă i-aș afla data la care sfârșește? O să răspund direct, dar nu m-am grăbit să concluzionez. Vă rog să mă credeți. Mi-aș trăi-o la fel: familie, scris, citit, socializat. Aș călători mai mult.

Am ajuns să-mi analizez un fel de a fi. De când îmi amintesc mi-am dus luptele. Am luptat și pentru ceilalți. În fața tatălui, bărbat dur, violent și autoritar, mi-am luat apărarea. I-am luat apărarea mamei și surorii. În fața profesorilor mi-am luat apărarea. Le-am luat apărarea colegelor. În relațiile de prietenie mi-am luat apărarea. Le-am luat apărarea celor mai slabe dintre noi. Am acționat. Nu mi-am pus întrebări legate de reacțiile mele.

Ei bine, îmi pun acum. Ajunsă la 42 de ani, în continuare îmi duc luptele. Detest să vorbească cineva în locul meu. Am cap. Îl folosesc. Suport consecințele. La 20 de ani am încercat să înțeleg de ce unele prietene aleg tăcerea. Atitudinea mea spartană a primit critici. E treaba mea că aleg cearta. Un exemplu personal când am ales cearta. Am venit la Timișoara să dăm examenul de admitere în cârd. Fiecare și-a găsit cazare, dar fetele provinciale crescute de mame anxioase se sperie ușor. Așa că am stat călare într-un apartament al uneia dintre noi. Pe vremea aceea se practica recunoștința fără s-o strigi la toate gardurile. Fata în al cărei apartament ne-am îngrămădit s-a erijat într-un rol de Cleopatră. Cu alte cuvinte, s-a trezit stăpână cu sclavi. Tu faci aia. Tu faci ailaltă. Tu așa. Tu pe dincolo. Bunul simț s-a transformat în exploatare. Așa am văzut eu la 20 de ani comportamentul Cleopatrei erijate. Și am provocat o ceartă. Fata căreia i-am luat apărarea rar alegea confruntarea. În ani am realizat că se glorifică înghițirea mizeriilor. Eu sunt doamnă. Nu țip. Nu jignesc. Nu spun ce gândesc.

Reproșurile, criticile și acuzațiile primite de-a lungul anilor m-au derutat.
N-ai putut să taci. Dacă tăceai, filozof rămâneai.
Dacă-mi strigi că m-ai ajutat, atunci nu are nici o valoare fapta ta.
Îți place cearta. Îți place să șochezi.

Am crescut și m-am dezvoltat la umbra acestor concluzii trase de prietene legate de comportamentul meu. Am căzut în capcana lipsei de experiență. M-am apărat. Atâta energie consumată mi-a întârziat forța intelectuală. Credeam că muncesc în slujba mea. Am muncit în dauna mea.

Fetele de 20 de ani și-au făcut familie. Femeile de 40 de ani cresc copii. Mă gândesc acum la una anume în timp ce scriu. Practică o reglare a emoțiilor prin tăcere. Nu pune limite. Nu spune nu. Nu pune limite și nu spune nu unei soacre băgăcioase. De ce? Pentru că este o doamnă. Crede ea. M-am lăsat și eu păcălită.

Un asemenea comportament n-are de-a face cu un caracter moral. Din contră. Pute. Lașitatea pute. Ipocrizia pute. Un caracter cinstit își duce luptele singur. Eu îmi duc luptele singură. Îmi cer scuze mie că m-am îndoit de mine. Că m-am suspectat de un fel de a fi conflictual.

Fiecare dezvoltă un caracter și are o personalitate. Unii luptă și sar în apărarea celor slabi. Unii se supun. Iar alții manipulează realitatea din micime sufletească. Oricare dintre noi poate să se schimbe.

Eu m-am sucit. Nu mai afirm că sunt o prezență conflictuală. Îmi apăr propriile drepturi. Sunt o feministă.

Foto: Flavius Neamciuc

Am avut un vis. Am avut un vis-coșmar.

Sunt la Șantierul Naval, clădirea cu birouri unde a lucrat mama mea. Acolo se află și o colegă de a ei. Au lucrat împreună. Îmi atrage atenția chipul ei lipsit de riduri. Nu am timp să mă gândesc la asta. Apare și doctorul meu ginecolog. Face trimitere la urinare. Între timp îmi scot un șarpe de pe mânecă. Îl simt cum se mișcă. Mușcătura lui sau a altui șarpe, nu e clar, îmi provoacă o rană pe deget. O fi degetul arătător, inelar sau mijlociu, nu pot să specific. Clar văd forma, o coroană. Forma coroanei conține niște sfere perfecte. Mă trezesc înfricoșată.

Ieri am încercat să-mi amintesc visul cap-coadă. N-am reușit. Am combinat persoane. Am condensat timpul. Prea complicat. Mă întreb doar de ce mă simt din nou amenințată de bărbat? Și care bărbat din viața mea? Tata? Făt Frumos? Tatăl Marei? Care dintre ei mă sperie?

În ultimele luni am prioritizat scrisul și cititul. Vârsta lui Mateiu îmi permite. Grădinița lui m-a eliberat de rolul de supraveghetor. Contează și câteva ore libere pentru o minte stătută. Exagerez sau mă alint. Nu i-am permis minții să lâncezească. Acum funcționez cu un plan. Îmi programez articolele. Îmi aleg subiectele. De obicei mă gândesc la un subiect înainte să scriu. Ies la lansări de cărți, cluburi de carte. Consult ChatGPT pentru cuvinte-cheie. ChatGPT-ul ar putea fi șarpele. Mi-e frică de inteligența asta.

Am decis să-mi transform cartea Un vis de-o zi în audiobook. Încep să-mi înțeleg frica din vis. E vechea frică, frica de a nu avea nimic de spus în lumea literară. Ce fel de scriitor sunt? Scriu că am ceva de spus, scriu ca să scriu, scriu pentru faimă?

Rareori vorbesc sau menționez cele două cărți publicate. Mi-e oroare că am îngroșat lista scriitorilor lipsiți de talent. Da, chiar cred că unii scriitori nu au talent. Asta nu le anulează munca sau iubirea de carte. Cum cred că nu toți cititorii se dovedesc persoane inteligente.

În acest punct, cel care scrie, face o alegere. Mai scriu sau abandonez pentru că nu am condeiul lui Mann? Vremurile mi-au permis să mă desfășor în online. Să-mi car singură incertitudinile. Să roșesc când mă simt certată de marii autori. Să mă consolez când cedez impulsului de a scrie. Poate că nu am nimic de spus, dar nici de grafomanie nu sufăr. Scriu cu rost și anume să nu o iau razna.

De aceea o să continui să scriu. O să rămân vigilentă cu compania cititorilor, o să aleg ce citesc. Cititul nu dovedește inteligență sau rafinament intelectual. Scrisul de asemenea. Iar eu pun preț pe calitate. De aceea nu pot să mă recomand ca scriitor, dar nici nu renunț. Exist.

O iau de la capăt în fiecare zi.

Foto: Cristina Siminiceanu